Îi vorbeam aseară unei tipe pe mess despre teoriile mele prosteşti cu privire la viitorul literaturii si a societăţii româneşti...Nu mai ştiu exact ce stare aveam, însă sigur era una de monotoneitate, de lene...Meditam aburit în ceaţa mea prea iubită la chestii care acum nu le mai cunosc, care o ieşit şi s-o pierdut prin cameră iar când mama a dechis fereastra au ieşit bucuroase afară...
Îi vorbeam într-un mod pesimist că în literatura românească post-modernismul anilor 80 evoluază spre o nouă mişcare decadentă. Nu ştiu de ce am zis aşa ceva, pentru că acum în legătură cu subiectul expus nu mai am curajul să afirm nimic. Nu cred că zic ceva nou, dar ea mi-o dovedit că nu ştia. O rămas uimită de cuvintele mele care curgeau extrem de repede încât nici eu n-am apucat să văd ce scriu, şi mi-o lăudat argumentele. Argumentele mele erau de factura politică şi sociologică, eu personal necunoscând post modernismul decât prin cateva cărţi de'a lui Cărtărescu. Astfel încât n-ar trebui să fac gura mare şi să mă manifest atât de violent, însă nu pot zice că argumentele susţinute nu erau bune.
Am început să scriu cu intenţia să repet ceea ce-am vorbit cu tipa respectivă, dar nu-mi vine, iar acum rămân oarecum scârbit de felul cum eram ieri. Nu-mi place, nu-mi place că mereu nu pot scrie nimic în legătură cu ziua de ieri, care pare aproape ştearsă. Încep să regret tot mai mult că nu ţin mereu lângă mine un carneţel şi-un pix în care să scriu totul, sentimente, replici, scene, imagini...
....Acum mi-e ruşine c-am început blogu', că nu mai ştiu ce vroiam să scriu. Cred că îl sterg, dacă mă enervez mai mult. Da! s-a dovedit clar acum....nu pot scrie nimic pe calc, nu pot transforma gaănduri în pixeli ci doar cuvinte scrise dinainte cu pixu....
....M-am dezamăgit...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu